(rescris dintr-un mic caiet dubios cu mere pe coperta)
Am luat un nou caiet. Altul nou din zecile pe care le-am inceput. Am renuntat si la jurnal care era confidentul meu pentru a scrie pe toate foile ce mi se pun in fata, povestile fara sfarsit care imi vin in minte. Si bineinteles muzica nu imi poate lipsi. Ea imi da inspiratie in tot.
Imi pun castile in urechi si las pixul sa scrie pe foaie fara mine. Randurile se scriu parca singure iar foaia devine confidenta inimii mele asa cum a fost si va ramane mereu.
M-am mintit singura pana acum ca inspiratia e mai puternica in fata tastaturii. Nu e deloc asa. Foaia si pixul inving, deoarece atunci cand scri simti cum sufletul iti conduce gandurile, gandurile iti conduc atiunile, creierul ii da impuls mainii iar pixul se lasa condus de ea lasand in urma sa cerneala umeda. Fiecare litera si spatiu asternut pe foaie fura cate putin din tine, fie ca vrei fie ca nu.
Ce e urat la mine personal e faptul ca tot ce astern pe foaie pe moment mi se pare destul de corect si bine, iar cand recitesc din nou opinia buna se transforma in una rea, fiind dominata de banal si prostesc.
Ma trezesc scriind ca un zombie, nerecunoscundu-ma uneori si neacceptand ca eu am fost cea care a creat micul text asternut in miez de noapte.
Oare asa pateste cel care doreste sa creeze ceva? E mereu macinat de incertitudine? Oare sufletul poate scapa de acea teama care pune stapanire pe el cand ia decizia sa isi imparta gandurile cu ceilalti?
Linistea e un lucru esential.
Tai si mazgalesc randurile pentru ca mai apoi sa le rescriu din nou. De ce? Pentru ca pur si simplu mi-a picat mie fisa ca sunt demne de a fi citite. Si uite asa scriu, si iar scriu si umplu paginile cu o repeziciune de nedescris de parca cineva imi dicteaza ce sa scriu. Dar stai…chiar imi dicteaza cineva. Eu..sau mai bine zis, inima.
Am intors foaia.. a treia. Si nu am de gand sa ma opresc. Nu inca… am atatea de zis. Mai tai.. mai rescriu.. dar totusi creez ceva nu ?
O idee…doua idei…trei idei si asa mai departe. Daca nu le scriu le pierd. Daca nu le scriu nu ma simt bine. Ma descarc si incarc caietul.
Banal…. Banal. Banal?
De 2 minute imi rasuna cuvantul asta in creier de parca ar vrea sa imi spuna ceva si nu stie cum. Sau poate chiar vrea sa imi spuna ca ce scriu e banal. Si sti ce? Nu imi pasa. Eu tot scriu. Nu ma pot opri. Sunt o ciudata condusa de puterea si vointa cuvintelor.
Teama ? E sadita bine in sufletul meu. O simt si acum cum imi strange inima si imi da usoara senzatie de tremurat. Poate ar fi mai bine sa renunt.. sau poate asta vrea ea, teama, sa fac. Dar nu… NU! Tie azi mai hotarat ca niciodata iti spun NU!.
Exista persoane care au puterea sa iti reinvie vechile pasiuni care in prezent susti cu tarie ca le ai dar nu ai mai avansat cu ele sau nu le-ai mai exercitat. Puterea cuvintelor lor te fac sa realizezi ca te dai prea usor batut si ca totul are un rost.
Din greseli inveti. Asa este. Dar daca gresesti mereu ce mai inveti? Nu greseala te face sa renunti sa mai incerci ? Critica e dura, dar depinde si de cum o iei. Si uite asa incerci sa fugi de tot si sa te desparti de realitate, dar fara rost. Mai bine induri si inveti decat sa fugi ca un las si sa ramai neinvatat, necunoscand sansele pe care ti le da viata.
A.M.G
Banal
To be continued
Recommended song: Akcent-My passion
